Învăţătorul Ion Anastasescu

140329-drs-img-1366

 

Învăţătorul Ion Anastasescu s-a născut la 9 iunie 1918, la Tătărani, judeţul Dâmboviţa, iar astăzi, după ce a înfruntat lagărul din Rusia. „Tabloul ăsta nu-mi iese din minte. Aşa de sinistru, mormane de morţi peste tot. Eram tânăr sublocotenent de rezervă, promoţia 1941, regimentul 22 Infanterie Târgovişte. După un marş obositor, de circa 600-700 km, pe un drum de stepă şi căldură înăbuşitoare, am ocupat o poziţie pe linia I a frontului la Don, în sectorul Serafimovici – Kletkaia, în noaptea de 14-15 septembrie schimbând o unitate germană. Ziua cea mare, de care ne temeam, şi care marca în­ce-putul marii ofensive sovietice, a fost pe 19 noiembrie 1942, ora 7 di­mi­neaţa, printr-un puternic bombardament de artilerie de circa 1 h, de aveam senzaţia că plutesc în norii de praf şi ceaţă ce se lăsase. Trăiam momente de groază, fierbea şi clocotea pământul. Ostaşii întinşi pe fundul tranşeelor se rugau.

Nu după mult timp vedem în faţa plutonului trei tancuri grele ruseşti, ca nişte monştri de oţel, apropiin­du-se de reţelele noastre. Ne-a îngheţat inima la toţi. Însă, în loc să înainteze în poziţia noastră, virează la stânga, culcând reţelele de sârmă ghimpată, pentru a uşura intrarea trupelor în dispozitivul nostru. Şenilele tancu­rilor de la exploziile minelor antitanc, plantate de nemţi în reţelele de sârmă, se rupeau fără ca noi să fi ştiut. Namilele se învârteau pe loc, pe o singură şenilă, fără să mai poată înainta. O explozie de bucurie ne-a însufleţit. Dar, deodată, vedem înălţându-se din poziţia inamică o rachetă cu mai multe umbreluţe co­lorate dife­rit. Era semnalul pornirii la atac a infanteriei ruseşti.

Din cauza ceţii, vederea ne era limitată, dar auzeam o larmă de nedescris din poziţia inamicului. Peste puţin timp îi zărim pe ostaşii ruşi, hăulind cât îi ţinea gura cântece de stepă, strigând cu vocea răguşită de la băutură: UHA, UHA, UHA! Eram fără muniţie, fără alimente, nemâncaţi de şase zile, fără posibi­litatea aprovizionării pe calea aerului din cauza ceţii care încă persista în întreaga regiune a Donului şi, astfel, în noaptea de 24 spre 25 noiembrie am capitulat.

Eram circa 100.000 de oameni, iar ruşii au început să ne grupeze pe co­loane de prizonieri. Ne-au luat în pri­mire ceasovoii (soldaţi sovietici) se­ver instruiţi de ofiţeri NKVD, care nu aveau voie să lase pe nimeni în urmă. Cine nu putea să meargă, ră­nit, degerat, bolnav, era împuşcat pe loc cu pistolul mitralieră ce atârna de gâtul fiecărui ceasovoi. Aşa s-a desfăşurat calvarul coloanelor de cap­­tivi de război, pe timp de iarnă grea rusească, spre lagărele de tristă amintire din URSS. Lagăre unde fri­gul, foamea, păduchii, tifosul, distro­fia, casexia, muncile inumane au fă­cut ca majoritatea dintre noi, din la­gă­rul Oranki-Manastarka, să îşi gă­seas­că odihna de veci, cu gândul acasă.

Lagărul Oranki era aproape de Munţii Urali. Până în lagăr am mers mai mult pe jos. Ziua mergeam, iar noaptea dormeam în câmp. Eu împreună cu alţi 200 de ostaşi nu am plecat în primele zile, sperând într-un miracol, că va veni contraofensiva să ne elibereze. Dar nu a venit. Am por­nit înspre Oranki, iar drumul pe care mergeam era presărat de morţi. A fost un noroc, într-un fel, pentru că ruşii ne lăsau să ne aprovizionăm cu pături, cu bocanci. Până să ajun­gem în locul de dormit, tăiam la mij­loc păturile şi le băgam pe cap, iar pes­te ele puneam foile de cort. Seara ne adunam câte patru, spate în spate, şi aşa dormeam. De multe ori, dimineaţa, găseai câte un mort din ăia patru. Crăciunul lui ’42 l-am pe­tre­cut într-un sat mare, Libidiansk. Aici, pereţii şi tavanul erau negură de păduchi, a dat şi tifosul în noi. În cele din urmă, ne-au îmbarcat într-un tren, ne-au încuiat bine şi nu ne dădeau apă şi mâncare decât atunci când le venea cheful. Comandantul trenului era un ucrainean înrăit pe ro­mâni. Uneori, când îşi aducea amin­te, ne dădea nişte peşte sărat, dar fără apă. Un kil de apă era mai gro­zav decât foamea pe care o aveam! Am ajuns apoi la Oranki, cel mai mare lagăr de ofiţeri şi deţinuţi poli­tici din Rusia. Era chiar noaptea de Bobotează, chiar de ziua mea, de Sfân­tu’ Ion. La 10 km de lagăr, în Gara Iagoda, o treime dintre noi erau morţi, restul degeraţi. Ne-au luat cu săniile de acolo şi ne-au băgat în baie. Aici am picat toţi când am dat de căldură. Frigul ne topise. Pe atunci aveam 24 de ani.

Prin mai-iunie ’43 a început pro­paganda comunistă. A venit Ana Pauker cu Bodnăraş pentru a forma divizii de voluntari. Însoţiţi de ofiţerii superiori NKVD, ne adunau pe toţi prizonierii în mijloc, ridicau o scenă îmbrăcată în roşu şi îşi începeau pro­paganda de recrutare. Adunau toate brigăzile, de pe unde eram, de la pădure, la drumuri, din grădină, ca să ne propună să ne înscriem în divizii de voluntari. Dacă refuzam, ne spuneau că o să ne putrezească oasele în lagăr. Acum s-au format cele două divizii, „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”. S-au înscris mai toţi. Eu am refuzat. Eram un novice, însă mă aflam într-un grup de oameni adevăraţi, cu o reală aversiune faţă de comunişti. Ana Pauker le promitea că vor conduce ţara, şi mai toţi oportuniştii sau cei care se simţeau prea slăbiţi pentru a mai suporta regimul ăsta s-au înscris.

În prima divizie, „Tudor Vla­di­mi­rescu”, s-au înscris mai mult os­ta­şii. Pe ostaşi i-a făcut mai uşor să se înscrie, dar apoi ofiţerii s-au înscris în divizia „Horia, Cloşca şi Crişan”, care a plecat din lagăr în ’44. Divizia „Tu­dor Vladimirescu” a plecat din lagăr în octombrie ’43 pentru antrenamen­te­le şi instructajul cu ofiţerii ruşi de la Gorki. Din când în când, mai veneau ofiţeri bine îmbrăcaţi, foşti prizonieri cu noi în unitate, ca să vadă şi să ne arate cum au ajuns şi ce avantaje au. Unii erau deja comisari politici, tri­mişi de la comisariat pentru fiecare na­ţiune în parte care se afla în lagăr. Ve­neau ca să ne transmită mesaje. Cei din „Horia, Cloşca şi Crişan” erau informatori. Turnau ce se întâmpla în dormitoare, un sistem de turnătorie care s-a format aici. Erau formaţi şi po­litic, şi militar, iar trupele astea au ve­nit în ’44 în România ca să se ocupe de servicii şi să organizeze diviziile din ţară.”

140330-drs-img-1378

sursa : http://www.jurnalul.ro/special/nascut-in-1918-prizonier-la-rusi-561390.htm

Anunțuri

2 răspunsuri la „Învăţătorul Ion Anastasescu

  1. va recomand cartea „Patimiri si iluminari din captivitatea sovietica” scrisa de Radu Marculescu (ofiter al Armatei Regale Romane luat prizonier de rusi). O memorare uluitoare a unor intamplari groaznice.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s